Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
3 février 2015 2 03 /02 /février /2015 19:00

Un prieten al lui Cioran: misteriosul domn Nemo

Alexandru Seres

article paru dans la Revue APOSTROF ( Janvier 2015 )Traduction françaisen en cours.




          În scrisorile trimise în anii ’70 fratelui sau Aurel, Cioran pomeneste în mai multe rânduri de o frumoasa proprietate de lânga Nantes, unde merge aproape în fiecare vara, timp de câte 10 zile, la un prieten. Despre felul în care îsi petrece acolo timpul nu aflam decât un singur lucru: ca îi face o deosebita placere sa lucreze în gradina – sapa, pliveste buruieni, planteaza. Cât despre identitatea acestui prieten, care îi pune cu generozitate la dispozitie nu doar casa, ci si gradina, nu sufla nicio vorba. Nu ne spune nici în ce împrejurari l-a cunoscut pe amicul sau si nici carui fapt se datoreaza generozitatea acestuia – mana cereasca pentru Cioran, care, nedispunând de prea multi bani, nu-si putea permite vacante costisitoare. Pentru ca misterul sa fie complet, spre sfârsitul anilor ’70, acest prieten e înlocuit pe neasteptate în relatarile sale despre vacantele de lânga Nantes de o persoana de gen feminin, pe care Cioran o desemneaza din nou, la fel de misterios, doar cu apelativul „prietena“.1
          Din însemnarile facute în perioada respectiva în Caietele sale, aflam câteva indicii cu privire la acest personaj, caruia însa Cioran nu-i dezvaluie numele întreg, vorbind generic doar de „familia Nemo“. Ne spune însa si locul în care se afla casa de lânga Nantes: e vorba de La Crétinière (numit alternativ si Cré – probabil o prescurtare). Prima însemnare e din 1967 si se refera doar la casa din Cré (de fapt un conac, caruia vecinii îi spuneau castel, înconjurat de un domeniu întreg, fosta resedinta a unui unchi al lui Victor Hugo2): „De la 18 la 28 iulie, la Cré, la familia Nemo. Sedere de neuitat în cea mai desavârsita casa în care am stat vreodata“.3 Apoi, dupa ce în vara lui 1968 îi scrie fratelui sau ca a fost „pentru doua saptamâni în vacanta la niste prieteni, care au o gradina mare“4, îsi noteaza la începutul lui septembrie: „Zece zile minunate la familia Nemo, la Crétinière […]“.5
          Urmatoarea referire la acest loc de sejur anual al lui Cioran e din 1970 si aduce cu sine un amanunt important: „27 iulie. O saptamâna la proprietatea familiei Nemo, lânga Nantes. Ideea de fericire este inseparabila de ideea de gradina“.6 Asocierea gradinii cu fericirea este o mai mult decât evidenta trimitere la Eden; ea nu e însa defel gratuita, caci în aceasta gradina, cât se poate de concreta, Cioran desfasoara de dimineata pâna seara activitati foarte terestre, dar care îi produc o mare satisfactie.
          Chiar de la prima însemnare despre La Crétinière, cea din 1967, Cioran noteaza descoperirea noii sale placeri, gradinaritul, caruia îi contrapune corvoada muncii intelectuale: „Zece zile de gradinarit. Oricum, mai bune decât zece zile de biblioteca. Între datul cu sapa si cititul prin terfeloage, alegerea mea e facuta. În plus, prefer sa mânuiesc o sapa decât un condei“.7 Mai mult, în iulie 1971, pasiunea sa horticola îi provoaca accente nostalgice si dezavuarea conditiei sale de intelectual, astfel ca îi scrie lui Aurel: „Am muncit cu bratele timp de zece zile la un prieten. E singurul lucru care ma satisface pe deplin. [...] pentru mine, de fiecare data când am prilejul sa lucrez ceva cu bratele, e parca m-as întoarce în copilarie. Nu eram facut sa ajung un intelectual. Ce decadere! Mai bine m-as fi facut lacatus“.8 Si din nou, în august 1977, cu si mai multa convingere: „Eu eram facut pentru viata la tara. Munca intelectuala este o erezie“.9 Este desigur si ironie, dar si o usoara doza de cabotinism în aceste declaratii. Însa placerea pe care munca fizica i-o provoaca lui Cioran e cât se poate de reala. De altfel, atât în locuinta sa din Paris, de pe Rue de l’Odéon, cât si în mansarda cumparata la Dieppe, cel mai mare stilist în viata al limbii franceze mestereste de zor, ori de câte ori se întâmpla sa se înfunde chiuveta sau e nevoie sa fie reparata clanta.
          Dar sa revenim la Nemo, prietenul care îl gazduieste în fiecare vara la domeniul sau de lânga Nantes. O investigatie mai amanuntita mi-a permis sa-l identific pe acest misterios domn din misivele si însemnarile lui Cioran în persoana lui Maxime Nemo – de fapt nom de plume al lui Maxime Georges Albert Baugey, nascut lânga Tours, în 1888. Prea multe referinte nu sunt de gasit despre acest personaj destul de obscur, fara realizari notabile în domeniul scrisului. Ca totusi despre acest Nemo vorbeste Cioran, m-am încredintat vizitând blogul pe care i l-a dedicat finul sau, Patrick Chevrel.10 Aici, alaturi de numeroase date biografice si amanunte privind activitatea sa culturala, sunt relatate si câteva împrejurari în care Cioran s-a aflat alaturi de el – inclusiv pe domeniul de lânga Nantes. Gratie lui Patrick Chevrel (care mi-a oferit cu generozitate unele informatii exclusive, în cadrul unui schimb de scrisori – lucru pentru care îi datorez multumiri), putem spune cu certitudine ca acesta este prietenul despre care e vorba în scrisori si în însemnarile din Caiete. Cât despre persoana de sex feminin, „prietena“ care îi ia pe neasteptate locul în scrisorile catre Aurel, explicatia e simpla: e vorba de sotia lui Maxime, Yvonne (nascuta Bretonnière) – proprietara de facto a domeniului, care continua sa-i gazduiasca pe Cioran si pe prietena sa si dupa moartea sotului ei, în 1975.
          Trebuie spus ca numele lui Nemo nu e pomenit întâmplator de Cioran, chiar daca o face mai mereu en passant. Putem afirma cu toata îndreptatirea ca Maxime Nemo este, alaturi de nume sonore ca Ionesco, Henri Michaux sau Samuel Beckett, unul dintre prietenii sai cei mai buni din Franta. Într-un lung interviu acordat de Cioran lui Jason Weiss în 1983, la întrebarea daca îsi facuse multe relatii în timpul primilor sai ani parizieni, Cioran raspunde negativ, subliniind ca nu avea cunostinte în rândul scriitorilor, ci mai curând oameni care nu se ocupau cu literatura – ceea ce i se pare mult mai interesant. În realitate, cunostea câtiva scriitori si artisti – e drept, nici unii, nici altii prea celebri. Printre ei, Maxime Nemo, pe care l-a întâlnit la putin timp dupa stabilirea sa la Paris si care avea sa devina, între anii 1947 si 1975, secretarul general al unei societati literare dedicate personalitatii lui Jean-Jacques Rousseau. Acest Nemo, un autodidact pasionat de arta si litere, îl va introduce dupa razboi în mediul cultural francez, facându-i cunostinta cu personalitati ale Parisului din acea vreme11, astfel ca Cioran le va scrie în vara lui 1949 parintilor sai, cu oarecare mândrie: „Am început sa patrund în mediile cele mai interesante din Paris, mari scriitori...“12 În toamna aceluiasi an, avea sa-i apara Tratatul de descompunere.
          Împrejurarile si momentul exact al întâlnirii lor nu sunt foarte clare, dar avem indicii ca cei doi erau deja buni prieteni la încheierea ultimului razboi mondial. Relatarile în acest sens sunt putine. Într-un interviu acordat lui Norbert Dodille, Simone Boué afirma ca Maxime Nemo i-ar fi fost prezentat lui Cioran la Café de Flore, unul dintre locurile predilecte de întâlnire ale intelectualilor vremii, unde Cioran îsi facea veacul în acei ani, stând zilnic de dimineata pâna seara, de parca ar fi fost la serviciu; pe de alta parte, potrivit lui Mircea Eliade (care sosea la Paris, venind de la Lisabona, în 1945), Nemo le-ar fi prezentat celor doi numeroase personalitati culturale ale momentului – scriitori, pictori, oameni de teatru, care frecventau celebra cafenea pariziana Les Deux Magots.13 Cert e ca Cioran si Nemo aveau sa pastreze dupa aceea o lunga relatie de prietenie, marturie stând frecventele sejururi ale rasinareanului, însotit de Simone, la casa situata la 10 kilometri de Nantes, dar si unele vacante petrecute împreuna cu Maxime si sotia sa Yvonne la Dieppe (unde Cioran se refugia adesea din fata tumultului parizian) ori la Saint-Gilles-Croix-de-Vie (unde locuia mama Simonei).
          Cât despre vacantele lui Cioran petrecute împreuna cu Simone la Cré, Patrick Chevrel mi-a oferit numeroase amanunte, unele de ordin anecdotic – spre exemplu, excursii cu bicicleta pe malul Loirei, la partide de pescuit, ori lungi conversatii despre Valéry, Mallarmé sau filozofia germana; însa cum finul lui Nemo avea la data respectiva o vârsta destul de frageda, aceste amintiri nu au un suport foarte solid.
          Sa notam totusi ca amfitrionul cu figura de patriarh îsi primea prietenii cu o ospitalitate iesita din comun. Afabil si calduros, organiza adevarate banchete, cu numerosi convivi, la conacul sau aflat la umbra unui gigantic arbore sequoia. În timpul acestora aveau loc adesea aprinse dezbateri, Cioran neîmpartasind întru totul entuziasmele de ordin literar ale lui Nemo – mai ales în ceea ce-l priveste pe J.-J. Rousseau. Acest lucru nu l-a împiedicat sa-i fie prieten fidel; într-atât, ca a acceptat sa-i fie martor, alaturi de un anume Gilbert Houel, la casatoria civila cu Yvonne, în 1968, la primaria arondismentului XI din Paris. Nemo avea atunci 80 de ani si traia cu Yvonne de peste 30, casatoria lor târzie survenind probabil doar în vederea unor aranjamente de ordin succesoral. Caci iata ce scrie Cioran, într-o însemnare din 1970, despre M. N. (initialele lui Nemo): „Toata viata a trait în iluzie; a venit boala: nu stie cum s-o suporte, o ascunde sau reactioneaza la ea cu toane de batrâna cocheta. Mi-a zis: «Am trait destul». În clipa aceea, era sincer, dar am simtit ca înca nu era destul de copt pentru asemenea marturisire, ca i-ar fi placut sa nu o faca niciodata“.14 Nemo era deci cu siguranta bolnav la momentul casatoriei; sapte ani mai târziu, Cioran îsi însoteste prietenul pe ultimul drum, la cimitirul Père Lachaise, mormântul acestuia aflându-se nu departe de cel al lui Chopin. În 1990, Cioran, el însusi foarte în vârsta si slabit, va fi nevoit sa asiste si la înmormântarea Yvonnei; alaturi de el s-a aflat, cu siguranta, Simone, caci cele doua femei fusesera prietene de nedespartit.
          Maxime Nemo a fost toata viata un om modest si un filantrop, entuziast creator de societati si asociatii literare. Lucrul acesta se vede si în alegerea pseudonimului sau literar: în latina, nemo înseamna nimeni, un om insignifiant, câta vreme în greaca el are sensul de a împartasi, a împarti cu altii.15 Îsi cunostea limitele si nu facea parada de persoana sa; dar era deosebit de generos cu cei pe care îi pretuia, oameni de litere si artisti, pe care îi aduna în jurul sau – nu fara folos, caci punea conversatia la mare cinste, fiind el însusi un bun orator. Cât despre relatia sa cu Cioran, avem motive sa presupunem ca l-a ajutat si financiar16, acesta traind în perioada „studentiei“ sale pariziene din bursa, dar fiind nevoit sa recurga dupa razboi si la sprijinul material al unor prieteni generosi, asemenea lui Nemo.
          E de subliniat faptul ca acesti prieteni anonimi si binevoitori au jucat un rol major în viata sa – fie si pentru ca, fara sprijinul lor, existenta de apatrid fara vreun venit constant a lui Cioran la Paris ar fi fost, daca nu imposibila, cu siguranta mult mai dificila. Nu e mai putin adevarat ca, la rândul sau, autorul Exercitiilor de admiratie a stiut sa puna pret pe prietenia lor; doar ca si-a manifestat recunostinta mai mult prin viu grai decât în scris...

Note
1. „Mâine plec o saptamâna lânga Nantes, la o prietena care are o casa frumoasa cu gradina si unde ma duc în fiecare an“ (scrisoare catre Aurel Cioran, în Scrisori catre cei de-acasa, Bucuresti: Humanitas, 1995, p. 184).
2. Aceste amanunte, ca si multe altele de acest gen cu privire la casa de pe domeniul La Crétinière, le-am aflat de la Patrick Chevrel, fin al lui Maxime Nemo.
3. Caiete, Bucuresti: Humanitas, 1999, vol. I, p. 234.
4. Scrisori catre cei de-acasa, p. 64.
5. Caiete, vol. II, p. 342.
6. Ibidem, vol. III, p. 191.
7. Ibidem, vol. I, p. 234.
8. Scrisori catre cei de-acasa, p. 93.
9. Ibidem, p. 157.
10. Blogul lui Patrick Chevrel poate fi gasit pe internet la adresa: http://maximenemo.over-blog.fr
11. Printre numerosii scriitori pe care Maxime Nemo i-a frecventat se numara Georges Duhamel, Louis Aragon, Jules Romains, Tristan Tzara, Jean Paulhan, André Gide, Jean Richard Bloch si Teilhard de Chardin.
12. Scrisori catre cei de-acasa, p. 32.
13. Eliade îl descrie în jurnalul sau din 1945 drept „simpaticul Maxime Némo“, pe care l-a vizitat împreuna cu Cioran la Montmorency, în apropiere de Paris.
14. Caiete, vol. III, p. 191.
15. „Nemo“ era de fapt o porecla data de tatal sau adoptiv, Georges Albert Baugey, pe care Maxime a pastrat-o ca pseudonim literar.
16. În septembrie 1946, Cioran le scrie parintilor: „Un prieten mi-a dat bani si sper ca va continua sa-mi dea înca. E un om generos care în plus ma invita foarte des la masa cu lume buna. Singurul contraserviciu [pe] care mi-l cere e sa sustin... conversatia, unde cred ca sunt realmente priceput. Daca eram tacut din fire, muream demult de foame“ (Scrisori catre cei de-acasa, p. 18-19). Putem presupune fara riscul de a gresi ca e vorba de acelasi generos Nemo, care în acei ani avea o proprietate la Montmorency, în apropierea Parisului.

Partager cet article

Repost 0
Published by maximenemo
commenter cet article

commentaires

Présentation

  • : Le blog de maxime nemo
  • Le blog de maxime nemo
  • : La biographie détaillée de Maxime NEMo (1888-1975) secrétaire général de l'Association JJ Rousseau de 1947 à 1975 . Nombreux textes inédits.
  • Contact

Recherche

Liens